Vrăbiile guralive,
Cu piciore costelive,
Fac într-una-atâta larmă
Tihna zorilor o sfarmă.
Au sosit cu zecile
Din toate potecile
Sus pe streașină, acasă,
Și la colțul ei pe leasă.
De țin sfat sau iar se ceartă
(Mai bine-ar lăsa-o moartă!
Nu pricepi nimic din toate
Ce vor pune iar pe roate.)
Zorii zilei ele (în)cântă?
Mai degrabă le (des)cântă,
Că vântură-aripile
Să numere clipele.
Au umplut iar bătătura
Și nu le mai tace gura.
Numai, veseli, pițigoii
Sar prin crengi ca vrăbioii,
Imitându-i, îi provoacă;
Altceva ce pot să facă?

Lui Lucian Blaga

Poetului azi i-a murit un frate.
Amare lacrimi din ochi i se storc.
Sunt dragi cei ce-s plecați departe
Dar cei ce nu se mai întorc?

Și totuși ei trăiesc mai viu.
Durerii frâu nu-i pun poeții,
Inima lor nu poate fi sicriu,
Ei dau tot ce-au primit vieții!

Dor din dor durut
răni din gând făcut
chin de dor ce doare
de-amiezi caniculare
zări de aur puse
și-n pridvor aduse
nopțile cu lună
toate-mi sunt furtună,
n-am de bine parte,
când tu ești departe.

Iubito,
Cântecul meu de dor
Murmur de izvor
Zvon de șoapte
Auzit în noapte
Îmi e tare dor
Să te văd de-aproape
Să-ți privesc sub ploape
În ochii tăi frumoși,
Sinceri, luminoși.

Cuprinsă mi-e,
până-n străfunduri, de dragoste
inima.
Alături de tine,
îmi place nespus de mult
viața pe Pamânt.
În viersul acesta,
iubita mea,
rămânea-vei nemuritoare,
precum și eu
trăi-voi de-a pururi,
datorită generoaselor
tale desmierdări tămăduitoare,
pline de farmec,
și prin al tău zâmbet divin.
Ești veșnicul meu rai,
că edenul fericirii
știi să-mi dai.

S-a strecurat, fără să-l simțim,
printre gânduri, timpul.
Din ochii tăi de tinerețe plini
sorb însetat veșnicii.
Ca două torțe ard,
în visul meu aducând
lumina lor de văpaie.

Luceafărul de noapte și de zi
În drumul meu de pribegie răsări;
Ne-am întâlnit pe firul unei văi umbrite,
Sub lună calmă purtând prin maluri apele grăbite.
Și ce frumos era atunci! Și fără greș
Ghiceam parfumul florilor de măr și de cireș…
Și-acum le simt mireasma-nbătătoare
Ah, nostalgia-aceea adânc de tot mă doare!
Pe drumul satului când îmi ieșeai în cale
Eu te purtam sub stele, pe lunci, pe vale!…

Acolo unde cu marea m-am întâlnit,
În adâncul ei coborâse cerul.
Roiuri de stele și luceferi tremurau în apa-i.
Înfipți în zenit erau fără sfârșit munții.
Ocol zărilor toate dat-am,
căutându-mi țara și pământul,
de tine alăturea să fiu.
Cu dorul inimii tale în mine,
te-am regăsit.

Din alte cosmice câmpii
Dintr-o îndepărtată galaxie,
O stea s-a abătut.
Pulberea ei incandescentă
În inima-mi loc și-a găsit.
Licăririle-i zi și noapte ard
încât universurile-mi lăuntrice
nu-s altceva de-atunci
dcât un imens cer cu stele.

În ochii tăi de culorile primăverii,
Ale iubirii semințe-au încolțit:
Răsadul lor, câmpiile, munții
și văile inimii mele le-au cuprins,
incendiindu-le cu zări și zori-de-zi.
(1968)