Vrăbiile guralive,
Cu piciore costelive,
Fac într-una-atâta larmă
Tihna zorilor o sfarmă.
Au sosit cu zecile
Din toate potecile
Sus pe streașină, acasă,
Și la colțul ei pe leasă.
De țin sfat sau iar se ceartă
(Mai bine-ar lăsa-o moartă!
Nu pricepi nimic din toate
Ce vor pune iar pe roate.)
Zorii zilei ele (în)cântă?
Mai degrabă le (des)cântă,
Că vântură-aripile
Să numere clipele.
Au umplut iar bătătura
Și nu le mai tace gura.
Numai, veseli, pițigoii
Sar prin crengi ca vrăbioii,
Imitându-i, îi provoacă;
Altceva ce pot să facă?